ATRAG Iasi

Întâi noiembrie – prima zi a ultimei luni de toamnă. Cât de întâmplător, dar am şi prins pe la orele 8.00 câţiva fulgi în palmă abia văzuţi, în schimb bine simţiţi. Frig-frig era. Noi prea roşii ca să nu începem excursia cu voie bună, glume şi „ţopăieli pro-încălzire”.
Ne-am urcat de la staţia de lângă Balena în autobusul care trebuia să ne apropie cel mai mult de prima destinaţie – Mănăstirea Cetăţuia. Se află pe un deal ce domină valea râului Nicolina şi cartierul Nicolina şi de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a oraşului. Mult prea frumoasă Mănăstirea, mult prea înalt dealul pentru picoruşele de bobocei îngheţaţi la poale şi mult prea încălziţi, sus, la porţile Mănăstirii. Fiind Duminică, slujba îşi avea o frumuseţe aparte. Ne-am miruit acolo şi am observat bunătatea, chiar grija preoţilor prin simpla lor întrebare dublă a numelui celui miruit, ca să-l poată repeta cu siguranţă. Ce privelişti acolo (vedeţi fotografii). Chiar am discutat despre istoria acestei mănăstiri de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca. Aici a funcţionat o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneţia. Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la iniţiativa istoricului Nicolae Iorga.
Coborârea, după cum vă daţi seama a fost mai uşoară, şi veselia băieţilor (puţini cantitativ şi mulţi calitativ) ne-a mai făcut să uităm de frigul de afară şi să mai antrenăm maxilarele cu zâmbete şi cântece încetişor fredonate.
Am luat acelaşi autobus care ne-a adus în copou, de unde cu scumpul nostru ghid, Dumitru (Sorbală, ca să-l recunoaştem), am ajuns mai întâi la Bojdeuca lui Creangă, pentru că mulţi din aceşti bobocei nu au fost în excursia precedentă şi nu le-am putut refuza tendinţa să cunoască şi ei mica, dar mult prea primitoarea căsuţă a celor mari genii români (Ion Creangă şi Mihai Eminescu). Tare s-a mai bucurat d-nul Parascan recunoscând pe unii din noi, oferindu-se cu plăcere să participe la „sesiunea noastră foto”.
Ajunşi şi la casa lui Topîrceanu. O mică căsuţă... am sunat la uşă şi o doamnă destul de vioaie ne-a invitat să intrăm. Făcu-se focul, dar căldura încă nu se făcea simţită. „Basarabeni?!...îl leagă pe d-nul Topârceanu de basarabeni, îl leagă”...Am aflat mai târziu că fusese pe 3 luni director de teatru la Chişinău („Mihai Eminsecu” de astăzi). A trăit întreaga viaţă poetul în chirie şi doar spre sfârşit i-au dăruit această căsuţă (mai întâi sediu al revistei „Însemnări ieşene”). Entuziasmaţi am rămas că d-nul nostru până şi procesele verbale le scria în versuri zicând că s-au primit aceste combinaţii pur întâmplător. Îl pasiona arta fotografică (un lucru absolut necunoscut de noi) şi cel mai important : el a fost primul care a descoperit filmul în relief, dar din lipsă de finanţare pentru acele lentile ideea a fost furată şi deja dezvoltată de străini.
Impresionaţi...am rămas într-adevăr plăcut surprinşi de aceste chestiuni, care în cărţile de literatură nu le-am fi putut afla niciodată. Trebuie să vezi, să asculţi şi să pipăi măcar cu respiraţia lucrurile istorice, ce devin prea reale odată aflându-te acolo, între patul tare dar cu trecut prea lucid, pana cu lumânarea şi ştampila rotundă, tabloul cu poezia „Salut, Iaşi!” scrisă de mâna lui cu semnătură şi ... cultura românească pe care o vezi fără măcar să încordezi un creţ de creier, ci doar suflet şi speranţă!
Ajunşi şi la casa lui Vasile Pogor (amănunte „despre”, în prima excursie a bobocilor ). Acum vom povesti ce am simţit noi acolo : şic şi burghezie, lucruri de calitate superioară, metale preţioase în ceasuri, poşete şi cercei. Da-da... poşeta Veronicăi Micle de argint, sau inelul de aur al lui Mihai Eminescu. Un interior... multă modestie mai păstrează pe dinafară acea căsuţă. Nişte camere mari cu multă fineţe în construcţie (vedeţi şi poze). Ne-am cerut voie să ne aşezăm la o masă de şedinţe : câtă emoţie...eram atunci în locul lor, a celor mai de vază oameni ai culturii româneşti : Societatea Literară Junimea (1863) şi Revista "Convorbiri literare" (1867).
Pe câteva minute am staţionat în punctul final al excursiei (tradiţie ATRAG) : la o măsuţă de lemn cu cănuţe inscripţionate cu versurile lui Eminescu, în care vinul fiert ne-a mai încălzit trupuşorul şi impresiile care se învălmăşeau între noi ne-au mai ridicat ceea ce au făcut fiecare dintre EI – cultura şi simţurile străbunilor, pilonii întregului neam ce va urma!