ATRAG Iasi

Micuţi ca făptură şi mari ca dorinţă am ajuns în Iaşi. „Bobocei, bobocei”, asta auzeam şi vedeam de la colegii mai mari – studenţi basarabeni în România! Am avut marele noroc (din spusele ex-boboceilor) să fim întâlniţi, chiar îngrijiţi de Asociaţia Tinerilor Români din Afara Graniţelor (ATRAG) Iaşi, membră a Ligii Studenţilor Basarabeni din România, pe care în continuare o vom numi prieteneşte doar ATRAG, ca să înţelegeţi în ce familie frumoasă am nimerit noi, cei care tremuram la vamă şi exagerat deschideam ochii la denumirile de străzi sau la vederea vre-unui monument după care următoarea dată să găsim drumul spre cămin.
Duminica, 18 octombrie, o aşteptam încărcând bateriile la aparatul de fotografiat, analizând harta Iaşiului pe internet, sau pur şi simplu visând la întâlnirile cu locurile mult prea cunoscute de noi imaginar de la profesoara de limbă şi literatură română, care intra în cele mai amănuţite detalii (pe care le afla ea din lectura nou apărută) despre viaţa şi activitatea geniilor români, mai ales cele ce ţin de dragoste, relaţii întortocheate sau nevasta ce nu mergea în vacanţă cu Creangă pentru că Părintele Isaia era o cauză (cât de incredibil ar părea) : la ce altceva mai pot prezenta interes liceenii obosiţi de biografie şi comentarii?
Ziceam de dumincă, ora 12, La Balena... aici ne-am întâlnit să materializăm aceleaşi dorinţe, şi anume, să călcăm pe urmele lor – ai celor mai mari scriitori români din toate vremurile.
Vreo 20 la număr, ruşinaţi oarecum (băieţi şi fete, anul I, frumoşi - frumoase), am mai făcut cunoştinţă, am mai schimbat păreri şi atitudini, am mai aşteptat rătăciţii (vreau să ATRAG atenţie că după excursie asta nu se mai întâmplă ) şi am pornit la drum. Din start am hotărât că vom merge pe jos, ca să ţinem minte, cât de cât, drumul, străzile, şi mai ales monumentele – cel mai însemnat ghid al rătăcitului boboc.
Parcul „Copou” a fost prima destinaţie, aici căutam să vedem vreo lampă spartă (eşec total) şi... Teiul.. renumitul Tei al lui Eminescu. Se aude : „aici stătea cu Veronica?”, „aici a scris «De cîte ori, iubito» ? “... cu mare greu ne-au convins băieţii că şi Grădina Botanică e destul de frumoasă şi că o să mai avem şanse să facem poze la tei, accentuând mai ales că totul se închide undeva la orele 17 şi ar fi păcat să nu reuşim ce ne-am pus în plan să vizităm.
Acum deja nu putem ascunde dreptatea purtată de vorbele lor atunci (vedeţi şi poze), dar într-adevăr Grădina Botanică „Anastasie Fătu” e un adevărat loc de odihnă şi bucurie sufletească, mai ales că atâtea culori calde şi o muzică abia auzită, dar mult prea liniştită ne-au mai calmat sufletele. Parcă ne făcusem mai buni : mai puţin vorbeam, ne zâmbeam la orice întâlnire vizuală, atingeam teme altele decât „stres” şi „colegi de cameră”. Poveste, poveste trăită fără să-ţi dai seama.
Spre ieşirea din Grădină, feţele noastre deja păreau obosite, drept că până în momentul în care Dumitru Sorbală (preşedintele asociaţiei, pe care îl vom numi doar Dumitru, din aceleaşi „motive familiale”) ne-a amintit că urmează Bojdeuca lui Creangă, da! acel loc, despre care fiecare din noi avea o imaginaţie aparte, pentru că îşi crease o Bojdeucă a sa – o bojdeucă unde se cimentează cultura noastră românească, unde ţi-e rudă Creangă, rudă la fiecare şi părinte la toţi. Ne duceam ca acasă, şi ce te poate umple cu forţe mai tare ca suspansul : noi ne ducem la părintele Creangă!!! Într-adevăr cu cât ne apropiam de casa lui, pe noi – boboceii, tăcerea ne cuprindea mai mult şi nişte mici fiori parcă ne întrebau dacă vom recunoaşte ceea ce am văzut din cărţi şi am auzit din impresii. Acolo am fost ghidaţi de domnul profesor Parascan, care de-o viaţă întreagă studiază activitatea şi în general viaţa lui Ion Creangă. Cu mult suflet a povestit acest domn, mă gândeam uneori că vorbesc câţiva români în el şi nu doar un om. Se revolta pe minciunile scornite de „unii” cu „împuşcatul ciorilor” sau „lepădatul nevestei (mai ales că fusese viceversa, aici îşi are funcţia preotul Isaia)”. Ne-a mai înveselit spiritele povestindu-ne despre motanii dresaţi ai scriitorului, am fost încurajaţi să ne aducem iubitul/iubita la Teiul lui Eminescu...da, şi despre prietenia lor strânsă a relatat profesorul cu atâta drag că îmi venea sa-mi sun apropiaţii, am înţeles că mulţi oameni dragi mie demult nu au primit afecţiunea mea... ei, cad iarăşi în melancolie – psiholog să fie d. Parascan sau Creangă – geniu, sau ambele întrunite în spiritul culturii româneşti, întru salvarea sufletelor şi sângelui nostru român, ramâne să decidem acasă cu cei dragi şi totuşi nişte valori s-au renăscut în noi, datorită acelei „mici căsuţe a prieteniei, dragostei şi a creaţiei”, parafrazând ghidul nostru.
Îngânduraţi, impresionaţi şi tăcuţi am ieşit să ajungem la Casa lui Vasile Pogor, unde cândva era loc de întâlnire pentru intelectualitatea oraşului, sediul Societăţii Literare Junimea (1863) şi al Revistei "Convorbiri literare" (1867). Dintre numele de răsunet care au frecventat cercul junimist amintim mai întâi pe cei cinci întemeietori: Titu Maiorescu, Vasile Pogor, P.P. Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, apoi Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L. Caragiale, Ion Slavici, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, A.D.Xenopol, N. Gane ş.a Aici am reuşit să ajungem la fără un minut 17. Deci, muzeul s-a închis şi ne-am dus în clădirea din stânga care e deschisă 24 din 24 – un reustaurant în aceeaşi ogradă în care am decis să servim câte puţin vin fiert în amintirea acestor scriitori cu renume şi de ce nu, pentru o zi atât de frumosă cu aşa de multe sentimente contradictorii, trăite totuşi de fiecare din noi mult prea diferit.
Acasă (ne-am învăţat deja să numim căminele, casă), am venit fericiţi, ceva îngheţaţi (am băut câte puţin vin ;)) şi totuşi cu idei inovatoare de petrecere a timpului pentru week-end-ele viitoare, plini de forţe pentru activităţile deja preconizate de scumpul nostru ATRAG (să ne învăţăm că suntem o familie, pentru că într-adevăr aici putem avea parte de nuanţe de căldură părintească care ne face să fim cu mult mai puternici, uniţi şi pregătiţi de noi încercări).
Nu ştiu dacă ar fi corect să numim excursia frumoasă, pentru că ceva de acest gen nu atât de des ţi se întâmplă : să râzi că motanii se dresează, să admiri natura deloc înţeleasă de creierul uman şi să plângi, să plângi pentru că au murit şi doar aşa au ajuns să fie sursa de românism pentru noi – românii!

Solonaru Mariana, membru ATRAG